Runner ( 2026 )

Există filme slabe care nu aveau prea multe șanse să fie altceva. Există filme foarte bune care par să-și atingă aproape tot potențialul. Și apoi există filme precum Runner: filme care te țin în fața ecranului, te distrează, funcționează, dar care îți lasă permanent senzația că undeva, în scenariu, se ascundea o idee mult mai bună.

Regizat de Scott Waugh, Runner îi aduce împreună pe Alan Ritchson, în rolul lui Hank Malone, și Owen Wilson, în rolul lui Ben Bishop. Hank este un fost militar care încearcă să-și reconstruiască viața și lucrează ca „runner”, transportând diverse lucruri dintr-un loc în altul. Când primește sarcina de a transporta un organ destinat unui copil bolnav, o misiune aparent simplă se transformă rapid într-o cursă contra cronometru, cu un cartel pe urmele lor.

Este o premisă foarte bună pentru un thriller de acțiune. Ai timp limitat, ai ceva extrem de valoros de protejat, ai doi oameni complet diferiți obligați să lucreze împreună și ai permanent posibilitatea ca situația să devină și mai rea.

Și exact asta face filmul.

Owen Wilson mi-a creat însă o cu totul altă așteptare

Probabil cea mai interesantă parte pentru mine a fost prezența lui Owen Wilson.

Este un actor pe care l-am asociat de foarte multe ori cu filmele de comedie, iar trailerul și modul în care este construit începutul m-au făcut să sper că Runner pregătește o surpriză.

Mi-ar fi plăcut enorm ca Ben să fie acel personaj pe care nimeni nu-l ia în serios.

Tipul aparent banal. Poate chiar puțin ciudat. Omul pe care îl vezi și spui imediat: „Ăsta sigur nu e eroul filmului.”

Iar apoi lucrurile să se complice și să descoperim că omul pe care toată lumea l-a ignorat știe exact ce face.

Să cadă măștile una câte una și, când situația devine imposibilă, Owen Wilson să fie cel care îi elimină pe toți.

Asta ar fi schimbat complet filmul.

În schimb, Runner merge pe varianta mult mai sigură. Alan Ritchson arată de la început exact ca omul despre care știi că poate trece printr-un zid dacă situația o cere. Nu există prea mult mister în privința celui care va prelua rolul eroului de acțiune.

Iar aici sunt foarte aproape de observația lui Peter Travers. Criticul consideră că Ritchson și Wilson merg, în mare măsură, pe traseele pe care publicul se așteaptă deja să-i vadă și că distribuția spune aproape singură ce rol va avea fiecare personaj.

Asta nu înseamnă că formula nu funcționează.

Înseamnă doar că era loc pentru ceva mult mai interesant.

Ce funcționează foarte bine: cei doi actori

Paradoxal, exact distribuția care face filmul previzibil este și cea care îl salvează.

Alan Ritchson și Owen Wilson funcționează foarte bine împreună.

William Bibbiani, de la TheWrap, a văzut în film o combinație surprinzător de reușită între acțiune și comedie și consideră că Scott Waugh găsește un echilibru eficient între cele două. Merge chiar mai departe și susține că acest film de dimensiuni relativ modeste reușește să fie mai distractiv decât destule producții de acțiune cu bugete mult mai mari.

Îl înțeleg.

Pentru că Runner chiar este distractiv.

Nu am simțit că filmul trage de timp. Nu m-am trezit uitându-mă la ceas. Povestea continuă să se miște, iar atunci când un moment începe să-și piardă energia, apare următoarea problemă.

Același lucru îl remarcă și Peter Sobczynski, de la RogerEbert.com. El consideră că filmul este în esență o producție action-comedy destul de generică, dar că relația dintre Ritchson și Wilson îi oferă un farmec pe care, probabil, scenariul singur nu l-ar fi avut. Pentru Sobczynski, chimia dintre cei doi aduce atât umor, cât și câteva momente emoționale surprinzător de eficiente.

Și aici cred că se află adevăratul motor al filmului.

Nu cartelul.

Nu organul.

Nu deadline-ul.

Cei doi.

Acțiunea livrează

Scott Waugh vine din lumea cascadoriilor, iar lucrul acesta se vede.

Filmul nu încearcă să transforme fiecare confruntare într-o demonstrație artistică. Uneori vrea pur și simplu să distrugă o mașină, să arunce pe cineva printr-un obiect sau să construiască următoarea situație imposibilă.

Adrian Horton, în The Guardian, a remarcat tocmai această latură de B-movie asumat: cascadorii spectaculoase, urmăriri exagerate, violență și momente care ignoră liniștit legile fizicii atunci când spectacolul are nevoie de asta. În opinia ei, tocmai această exagerare reușește să-i dea filmului suficientă energie încât să devină greu de respins ca entertainment.

Și sunt de acord.

Runner nu reinventează acțiunea.

Dar o execută suficient de bine.

Problema este că sub acțiune nu se ascunde foarte mult

Aici filmul începe să piardă punctele care l-ar fi putut duce, pentru mine, de la 7,5 la 9.

Premisa este bună, însă povestea care se construiește peste ea este mult mai convențională decât ar fi trebuit.

Există momente în care aproape că vezi următoarea piesă de domino înainte să cadă.

Există personaje care sunt exact ceea ce par.

Există conflicte pe care le-am mai văzut, doar că ambalate diferit.

Nu este neapărat o problemă fatală — foarte multe filme excelente folosesc formule cunoscute. Diferența este ce faci cu formula respectivă.

Iar Runner putea face mai mult.

Simon Abrams, de la The A.V. Club, este chiar mai dur și îl descrie drept un film în mare parte uitabil, susținut de prezența lui Ritchson și de câteva cascadorii auto foarte reușite. Problema identificată de el este că filmul pierde energie atunci când Ritchson nu se află în centrul acțiunii și că producția nu ajunge niciodată să fie la fel de interesantă precum actorul său principal.

Este o critică interesantă tocmai pentru că arată problema scenariului: filmul depinde foarte mult de oamenii aflați în fața camerei.

Schimbi distribuția și nu sunt convins că Runner mai funcționează la fel de bine.

Iar filmul nu reușește întotdeauna să împace tonurile

Mai există și problema echilibrului dintre violență, comedie și dramă.

Uneori funcționează.

Alteori se simte schimbarea de viteză.

Frank Scheck, de la The Hollywood Reporter, apreciază modul visceral în care Waugh construiește acțiunea și prezența lui Ritchson, dar consideră că nivelul de brutalitate ajunge să intre în conflict cu elementele comice. El critică și unele dintre încercările emoționale din ultima parte a poveștii, pe care le consideră insuficient construite pentru impactul pe care filmul încearcă să-l obțină.

Este probabil unul dintre motivele pentru care Runner rămâne pentru mine la categoria „bun”, nu „extraordinar”.

Pentru că filmul știe foarte bine cum să creeze următoarea scenă de acțiune, dar nu întotdeauna știe cum să facă tranziția dintre omul care tocmai a făcut o glumă, omul care tocmai a distrus trei adversari și omul de la care scenariul cere acum o scenă dramatică.

Și totuși... m-a prins

Iar acesta este lucrul pe care nu vreau să-l pierd printre critici.

Runner m-a captivat.

Am vrut să văd ce urmează.

Mi-au plăcut cei doi actori.

Mi-a plăcut premisa.

Mi-a plăcut ritmul.

Și, chiar dacă povestea nu face revoluție în genul action-comedy, filmul nu devine niciodată o corvoadă.

Recepția critică reflectă destul de bine această contradicție: filmul are în prezent 77% pe Rotten Tomatoes, iar consensul critic pune accent tocmai pe ritmul rapid și chimia dintre Alan Ritchson și Owen Wilson.

Poate tocmai de aceea sunt puțin mai sever cu el.

Pentru că am văzut în primele minute posibilitatea unui film mult mai bun.

Dacă rolurile ar fi fost jucate puțin cu așteptările publicului, dacă acel Owen Wilson aparent complet nepregătit pentru lumea în care intră s-ar fi dovedit a fi adevărata armă ascunsă a filmului, Runner ar fi avut ceva memorabil.

Imaginează-ți pentru o secundă varianta aceea.

Toată lumea se uită la Alan Ritchson și știe: „Ăsta este omul periculos.”

Nimeni nu se uită la Owen Wilson.

Până când ar fi fost prea târziu.

Acel Runner, pentru mine, putea fi un film de 9.

Filmul pe care l-am primit este însă unul de 7,5.

Și 7,5 nu este deloc o notă mică.

Este un film bun, energic și suficient de captivant încât să merite văzut. Doar că, atunci când genericul începe să curgă, rămâne întrebarea inevitabilă:

„Dar dacă aveau puțin mai mult curaj cu povestea?”