„Digger”: cum să îngropi o posibilă capodoperă

Opinie personală. Conține spoilere importante.

Sunt filme care mă dezamăgesc pentru că nu au mare lucru de oferit. Și sunt filme care mă enervează tocmai pentru că au. Au un subiect extraordinar, au un actor care poate duce aproape orice în spate, au premisele unei experiențe memorabile — și reușesc să le compromită prin niște alegeri pe care, oricât aș încerca, nu le pot aprecia doar pentru că sunt neobișnuite.

Pentru mine, „Digger” intră în a doua categorie.

Nu m-a deranjat că filmul a vrut să fie diferit. M-a deranjat că, în încercarea de a fi diferit, a ajuns să mă îndepărteze exact de lucrurile care mă făcuseră să vreau să-l urmăresc. Avea în față un subiect enorm. În loc să-l lase să respire, am simțit că Alejandro G. Iñárritu îl sufocă sub ambiția de a demonstra cât de ingenios poate să-l împacheteze.

Nu m-a pierdut pentru că îmi cerea să gândesc. M-a pierdut pentru că nu mi-a mai dat suficiente motive să-mi pese.

Aveai un subiect extraordinar. De ce n-a fost suficient?

Ideea de la care pornește filmul are o forță evidentă: un magnat al petrolului provoacă o catastrofă și încearcă să se prezinte drept salvatorul omenirii. Omul care contribuie la distrugerea lumii vrea, eventual, să primească și aplauze pentru încercarea de a o salva. Aici există deja suficient material pentru un film devastator despre putere, responsabilitate și incapacitatea de a accepta că nu poți cumpăra ieșirea din orice dezastru. Digger

Asta mă interesa. Nu aveam nevoie de un erou simpatic. Nu aveam nevoie de o poveste confortabilă. Mă interesa să văd până unde poate merge un om care confundă averea cu autoritatea morală și influența cu dreptul de a decide pentru toți ceilalți.

Poți construi ceva extraordinar din această contradicție. Poți face dramă, poți face satiră, poți face o comedie neagră care să te lase cu râsul blocat în gât. Poți arăta oameni atât de obișnuiți să controleze totul, încât nici măcar în fața unei catastrofe nu se pot opri din negociat imaginea lor publică.

La început, eram pregătit să comentez inclusiv președintele american din poveste, personajul fictiv interpretat de John Goodman, și caricatura politică în care este împins. Dar mi-am spus: bine, mergem spre absurd, mergem spre comedie neagră, poate tocmai exagerarea asta o să ducă undeva. Relația dintre conducerea politică și puterea economică exista deja în poveste și putea susține singură conflictul. Variety Australia

Eram dispus să accept convenția. Eram dispus să-i dau filmului timp.

Apoi a venit momentul în care mi-a dispărut aproape complet cheful.

Surpriza care, pentru mine, a distrus interesul

Filmul întrerupe povestea magnatului și dezvăluie că urmărim o reprezentare teatrală: „Fossil Fools”. Tom Cruise îl interpretează și pe Curtis Markson, actorul care îl joacă pe Digger, iar ceea ce părea să fie prezentul catastrofei devine o reconstituire scenică a unor evenimente din trecutul acelei lumi. Screen Rant

În punctul acela, reacția mea nu a fost admirația. Nu m-am gândit că tocmai am descoperit încă un nivel fascinant al poveștii. M-am gândit că filmul care începuse să mă intereseze îmi este luat din față.

Și am vrut să ies.

Dacă vreau teatru, mă duc la teatru. Nu spun asta ca pe o interdicție pentru cinema de a vorbi despre scenă, actori sau repetiții. Poți face un film extraordinar despre toate acestea. Spun că, în cazul de față, eu venisem pentru o poveste care avea deja o miză puternică, iar trecerea spre mecanismul spectacolului mi-a tăiat legătura cu ea.

Nu mi-a amplificat neliniștea. Mi-a întrerupt-o.

Există o diferență între o răsturnare care îmbogățește ce ai văzut și una după care începi să regreți filmul pe care credeai că îl urmărești. Pentru mine, „Digger” produce a doua reacție. În loc să devin mai atent, am devenit mai distant. În loc să vreau să înțeleg oamenii din poveste, am început să văd tot mai apăsat construcția autorului.

Robert Daniels, în cronica de pe RogerEbert.com, reproșează tocmai faptul că filmul nu se angajează cu adevărat în propriul concept și că, pe măsură ce înaintează, se îndepărtează de punctele sale de plecare. Este o observație în care mă regăsesc: ambiția există, dar nu simt că toate aceste straturi construiesc împreună o experiență mai puternică. Roger Ebert

Ca să fiu corect cu povestea, nu este vorba despre o catastrofă anulată prin explicația comodă că „totul era doar teatru”. Dezastrul s-a petrecut în universul filmului, iar finalul arată lumea degradată în care trăiesc spectatorii acestei reconstituiri. Înțeleg, deci, legătura dintre spectacol și consecințele reale pe care acesta le transformă în comedie. Screen Rant

Dar a înțelege o intenție nu înseamnă automat a considera că funcționează.

Pot înțelege ce vrea să spună un film și, în același timp, să consider că a ales o formă care îi slăbește impactul. Pentru mine, explicația intelectuală nu repară ruptura emoțională. Nu mă întorc retrospectiv la entuziasm doar pentru că pot reconstrui logica experimentului.

Nu orice demonstrație de ingeniozitate este și cinema bun

Există și critici care apreciază tocmai această construcție. Phil de Semlyen, în Time Out, vede dincolo de satira ecologică o reflecție despre felul în care poveștile ne ajută să ne procesăm fricile și furia, dar și despre compromisurile implicate în spunerea lor. El găsește filmul surprinzător și amuzant acolo unde alți spectatori îl pot găsi epuizant. Time Out Worldwide

Pot respecta această lectură. Nu o pot transforma însă în propria mea experiență.

Pentru mine, filmul ajunge să discute atât de insistent despre felul în care spune ceva, încât slăbește tocmai acel ceva. Catastrofa, vinovăția, puterea și consecințele ar fi trebuit să mă țină prins. În schimb, am senzația că sunt invitat să admir mecanismul prin care sunt reprezentate.

Și aici apare problema mea cu pretenția de profunzime: nu este suficient să introduci o poveste într-o altă poveste pentru ca rezultatul să devină automat mai profund. Nu orice distanțare produce reflecție. Uneori produce, pur și simplu, dezinteres.

David Rooney, în The Hollywood Reporter, descrie filmul drept o satiră superficială, excesiv de mulțumită de ea însăși, și critică ostentația regizorală. Nu îi împărtășesc toate concluziile, mai ales pe cele despre Cruise, dar reproșul privind autosatisfacția filmului mi se pare foarte apropiat de ceea ce m-a deranjat. Yahoo News Malaysia

„Digger” îmi dă prea des impresia că își admiră curajul înainte să-mi ofere un motiv să-l admir și eu.

Nici comedia neagră nu este, pentru mine, o explicație suficientă. Accept grotescul, accept exagerarea, accept personaje împinse până la limita absurdului. Dar vreau ca exagerarea să descopere ceva, nu doar să mă lovească repetat cu aceeași idee.

Owen Gleiberman, în Variety, critică lipsa de umor și felul în care filmul înlocuiește finețea satirică printr-un spectacol insistent, supradimensionat. Aici este o distincție importantă: să arăți oameni ridicoli nu înseamnă că ai construit automat o satiră eficientă despre ei. Variety Australia

Pe mine nu mă convingi doar ridicând volumul. Nu-mi demonstrezi că puterea este grotescă făcând fiecare intervenție și mai grotescă decât precedenta. La un moment dat, nu mai simt că descopăr ceva despre personaje. Simt că mi se repetă concluzia.

Nicholas Barber, de la BBC Culture, se află în tabăra favorabilă și apreciază riscul artistic, deși recunoaște excesele și faptul că durata va pune la încercare o parte a publicului. E un argument legitim în favoarea filmului: măcar încearcă ceva neobișnuit. MDZ Online

Dar eu nu pot aplauda rezultatul numai pentru că proiectul a fost riscant.

Curajul de a face o alegere nu garantează că alegerea este bună. Iar spectatorul nu are obligația să transforme dezamăgirea în admirație din respect pentru ambiția autorului.

Nici formatul nu poate compensa ce lipsește

Și forma vizuală intră în această discuție. „Digger” este filmat integral în VistaVision, iar prezentarea sa folosește raportul de imagine de 1,50:1, mai compact decât panoramicul cu care asociem adesea marile producții cinematografice. Este o alegere deliberată, nu o problemă accidentală de imagine. Digger

Pentru mine, însă, această formă accentuează impresia unei construcții pe care sunt invitat să o privesc din exterior. În combinație cu teatralitatea poveștii, nu mă apropie de personaje, ci mă face și mai conștient de ramă, de decor, de convenție.

Nu susțin că un anumit raport de imagine este greșit în sine. Susțin că aici, pentru mine, nici alegerea lui, nici amploarea vizuală nu compensează pierderea implicării.

Pot aprecia o imagine și să nu-mi pese de filmul care o conține. Pot recunoaște munca din spatele unei producții fără să confund această muncă cu reușita ei.

O imagine impresionantă nu umple automat un gol de interes.

Tom Cruise: aici, aplauze

Despre Tom Cruise nu am aceeași nemulțumire. Dimpotrivă.

Pentru mine, el este marele argument în favoarea filmului. Nu am ce să-i reproșez în raport cu ce i se cere să facă. Intră în această lume, îi acceptă exagerările și își susține personajul cu o convingere pe care aș fi vrut să o simt și eu față de construcția din jurul lui.

Don Kaye, în Moviefone, consideră interpretarea una dintre marile sale reușite din această etapă a carierei și laudă felul în care rămâne credibil pe măsură ce personajul capătă alte straturi. Aici suntem pe aceeași lungime de undă. Moviefone

Nu confund intensitatea lui cu problemele filmului. Chiar dacă unele voci critice o găsesc excesivă, pentru mine Cruise își face treaba. Îi cred angajamentul. Îi simt energia. Îl văd încercând să dea consistență unei construcții care, în alte privințe, mă pierde.

Și tocmai asta face ratarea mai frustrantă.

Când actorul principal este slab, ai măcar o explicație simplă. Aici nu simt că problema este lipsa unui interpret capabil să susțină subiectul. Interpretul există. Potențialul există. Filmul pe care mi l-aș fi dorit pare, uneori, atât de aproape.

Dar un actor poate ține o scenă în picioare. Nu poate obliga și toate alegerile scenariului să funcționeze.

Nu-i reproșez că n-a fost capodoperă. Îi reproșez felul în care și-a risipit șansa

Nu pot spune că o versiune mai directă a poveștii ar fi fost, garantat, o capodoperă. Nimeni nu poate demonstra valoarea unui film care nu a fost făcut.

Pot spune însă că „Digger” mi-a arătat suficient potențial încât să mă doară felul în care l-a folosit.

Avea un conflict puternic. Avea un personaj central pe care merita să-l urmărești până la capăt. Avea un actor în stare să-l ducă acolo. Nu îi lipseau ideile. Din punctul meu de vedere, îi lipsea disponibilitatea de a avea încredere într-o poveste fără să simtă nevoia să-i demonstreze permanent complexitatea.

Nu cer ca toate filmele să fie simple. Nu cer ca toate să se desfășoare liniar. Nu cer să primesc exact ceea ce anticipez. Dar cer ca, atunci când îmi iei povestea în care începusem să investesc, să-mi dai în schimb ceva care justifică pierderea.

Pentru mine, „Digger” nu a făcut asta.

Am rămas cu senzația unei ocazii uriașe, îngropate sub alegeri care par mai interesate să provoace discuții despre îndrăzneala regizorului decât să mă facă să trăiesc drama oamenilor din film.

Iar cel mai trist lucru este că nu mi-am dorit să-l resping. Mi-am dorit să-mi placă. Începuse cu suficiente promisiuni încât să-i acord încredere. De aceea reacția mea nu este doar dezamăgire, ci enervare: pentru că am văzut ce ar fi putut să fie și nu m-a convins deloc ceea ce a ales să devină.

Pentru Tom Cruise, aplauze.

Pentru ideea de la care a pornit filmul, interes sincer.

Pentru felul în care acel potențial a fost îngropat: nu. Nu, nu și nu.