The Dog Stars (2026)

Există ceva aproape magnetic în poveștile despre sfârșitul lumii. Poate pentru că ne permit să ne imaginăm ce ar rămâne din noi dacă într-o zi ar dispărea aproape tot ceea ce considerăm normal: societatea, regulile, confortul, siguranța și certitudinea că mâine va semăna cât de cât cu astăzi.

The Dog Stars intră exact în această categorie.

Și recunosc că am plecat la film cu așteptări destul de mici.

Poate tocmai de aceea am ieșit din sală plăcut surprins.

Nu vorbim despre următorul mare reper al cinematografiei post-apocaliptice. Nu este un film care reinventează genul și nici unul care exploatează până la capăt lumea extrem de interesantă pe care o construiește. Dar este un film decent, bine realizat și, mai important, unul pe care nu am regretat că l-am văzut.

Pentru mine, asta înseamnă 7 din 10.

O lume în care supraviețuirea a devenit normalitate

Ridley Scott ne duce într-un viitor apropiat în care o pandemie devastatoare a distrus cea mai mare parte a populației.

Hig (Jacob Elordi) trăiește într-un aeroport abandonat alături de câinele său, Jasper, și de Bangley (Josh Brolin), un supraviețuitor cu o filozofie mult mai pragmatică asupra noii lumi.

Cei doi reprezintă, într-un fel, două răspunsuri diferite la aceeași întrebare:

Ce mai înseamnă să fii om atunci când lumea oamenilor aproape că nu mai există?

Bangley supraviețuiește.

Hig încă încearcă să trăiască.

Diferența pare minoră, dar în jurul ei este construită o bună parte din film.

Hig pilotează un mic avion, caută resurse și continuă să spere că undeva, dincolo de lumea pe care o cunoaște, mai există ceva. O transmisie radio misterioasă îi oferă exact motivul de care avea nevoie pentru a pleca în necunoscut.

Și de aici The Dog Stars devine mai puțin un film despre sfârșitul lumii și mai mult unul despre ceea ce încercăm să recuperăm după ce lumea s-a terminat.

Apocalipsa lui Ridley Scott este surprinzător de liniștită

Aici filmul mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam.

Pentru că The Dog Stars nu încearcă permanent să arunce ceva în aer.

Avem violență. Avem oameni periculoși. Avem acel sentiment permanent că o întâlnire cu un necunoscut poate însemna salvare sau moarte.

Dar există și multă liniște.

Peisaje goale. Zboruri deasupra unei lumi aproape abandonate. Oameni care au supraviețuit fizic, dar care încă încearcă să înțeleagă ce rost mai are supraviețuirea.

Pentru cineva căruia îi plac filmele post-apocaliptice, aici este probabil una dintre cele mai interesante calități ale filmului.

Nu mă interesează doar cum s-a terminat lumea.

Mă interesează ce fac oamenii după ce s-a terminat.

Cum trăiesc?

În cine mai au încredere?

Pentru ce mai luptă?

Mai are sens dragostea?

Mai are sens să construiești ceva atunci când aproape tot ce fusese construit înaintea ta a dispărut?

The Dog Stars atinge toate aceste întrebări.

Problema este că nu are întotdeauna curajul să meargă suficient de adânc cu ele.

Și aici apare marele meu „dar...”

Am senzația că spun asta din ce în ce mai des despre filme:

Povestea putea fi dezvoltată mai mult.

Iar în cazul The Dog Stars, chiar cred asta.

Universul filmului avea un potențial enorm.

Mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre lumea rămasă în urmă, despre comunitățile care au supraviețuit, despre modul în care oamenii s-au reorganizat și despre ce s-a întâmplat în anii dintre prăbușirea civilizației și momentul în care începe povestea noastră.

Filmul ne arată suficient cât să devenim curioși, dar uneori exact când începe să deschidă o ușă interesantă, decide să nu intre prin ea.

Și este păcat.

Pentru că aici exista material pentru ceva mult mai mare.

Nu neapărat pentru mai multă acțiune.

Ci pentru mai multă lume.

Mai mult context. Mai multe personaje. Mai multe dileme morale. Mai multe consecințe.

Un univers post-apocaliptic devine cu adevărat fascinant atunci când începi să înțelegi regulile noii lumi. The Dog Stars ne lasă să le vedem doar de la distanță.

Jacob Elordi și Josh Brolin – două moduri de a supraviețui

Jacob Elordi are dificila misiune de a susține un protagonist mult mai interiorizat decât eroul clasic al unui film post-apocaliptic.

Hig nu este construit ca o mașină de ucis.

Este un om care încă simte pierderea lumii vechi.

În opoziție avem un Josh Brolin foarte potrivit pentru Bangley, omul care pare să fi acceptat mult mai repede regulile noii realități.

Pentru el lucrurile sunt simple.

Există amenințări.

Există resurse.

Există oameni în care ai încredere și oameni în care nu ai.

Restul sunt detalii.

Relația dintre cei doi funcționează tocmai pentru că filmul îi lasă să privească aceeași lume în moduri complet diferite.

Margaret Qualley și Guy Pearce completează foarte bine această lume, chiar dacă din nou mi-aș fi dorit ca filmul să petreacă mai mult timp dezvoltând unele dintre aceste personaje și relații.

Ce spun criticii – 3 lucruri PRO

1. Tim Grierson – Screen Daily

Grierson remarcă tocmai latura pe care am apreciat-o și eu: filmul este neobișnuit de tandru pentru genul său, iar personajele devin mai interesante prin durerea și pierderile pe care le împărtășesc decât prin confruntările cu inamicii.

Este o observație foarte bună.

The Dog Stars funcționează cel mai bine atunci când uită pentru câteva minute că trebuie să fie un blockbuster post-apocaliptic și își lasă personajele pur și simplu să existe.

2. Travis Hopson – Punch Drunk Critics

Hopson apreciază abordarea mult mai personală a poveștii și consideră filmul, în ciuda imperfecțiunilor, foarte entertaining.

Sunt destul de aproape de această perspectivă.

Filmul are probleme, dar nu m-a plictisit și nu am simțit că cele aproape două ore petrecute în această lume au fost pierdute.

3. Simon Crook – Time Out

Crook vede în film o meditație surprinzător de sensibilă asupra lucrurilor pe care omenirea le-ar putea pierde.

Iar aici cred că se află adevărata identitate a filmului.

Nu monștrii sunt interesanți.

Nu armele.

Nu ruinele.

Ci ideea că după ce pierzi aproape totul trebuie să decizi dacă mai merită să te atașezi din nou de ceva.

Ce spun criticii – 3 lucruri CONTRA

Și aici criticii au fost mult mai duri.

1. Robert Daniels – RogerEbert.com

Daniels critică lipsa de world-building și consideră că filmului îi lipsește coeziunea și, în cele din urmă, un punct de vedere suficient de puternic.

Cu partea de world-building sunt de acord.

Este probabil cea mai mare oportunitate ratată a filmului.

Eu nu aș merge însă atât de departe încât să spun că filmul nu are nimic de spus.

Cred mai degrabă că are multe lucruri pe care începe să le spună și prea puține pe care le duce până la capăt.

2. Clarisse Loughrey – The Independent

Una dintre principalele sale critici este familiaritatea filmului. Elemente din 28 Days Later, Mad Max sau chiar Fallout sunt ușor de recunoscut.

Și este adevărat.

Dacă ai consumat mult cinema post-apocaliptic, foarte puține lucruri din The Dog Stars te vor face să spui:

„Asta chiar n-am mai văzut.”

Dar familiar nu înseamnă automat prost.

Uneori contează și cât de bine folosești ingredientele cunoscute.

3. Monica Castillo – The A.V. Club

Castillo critică povestea inegală, efectele vizuale și incapacitatea filmului de a atinge standardul pe care Ridley Scott însuși l-a impus în trecut atunci când a construit lumi cinematografice.

Probabil că acesta este și blestemul filmului.

Pe generic scrie Ridley Scott.

Iar când omul care a făcut Alien și Blade Runner construiește o nouă lume distopică, inevitabil așteptările sunt enorme.

Poate că tocmai aici diferă părerea mea de cea a criticilor

Criticii au fost destul de nemiloși cu The Dog Stars.

Eu nu pot să fiu.

Poate și pentru că am o slăbiciune evidentă pentru genul acesta.

Îmi plac poveștile despre sfârșitul lumii. Îmi plac orașele abandonate, comunitățile izolate, regulile noi și întrebarea permanentă dacă omul întâlnit la următoarea intersecție va deveni prietenul tău sau va încerca să te omoare pentru o conservă.

Dar tocmai pentru că îmi place atât de mult genul văd și cât de mult potențial a rămas nefolosit aici.

The Dog Stars putea fi mai mare.

Mai profund.

Mai curajos.

Putea să construiască o lume în care să vreau să mai petrec încă zece ore.

Nu reușește complet.

Dar nici n-o dă de gard.

Și după atâtea filme care pornesc de la premise extraordinare și ajung să mă facă să mă întreb de ce am pierdut două ore din viață, faptul că am ieșit din sala de cinema mulțumit valorează ceva.

Verdict

The Dog Stars nu reinventează apocalipsa.

Probabil nici nu va intra în lista marilor filme ale lui Ridley Scott.

Dar găsește ceva surprinzător de uman printre ruine.

Este un film despre supraviețuire care înțelege că simplul fapt că inima continuă să bată nu înseamnă neapărat că trăiești.

Uneori trebuie să riști tocmai puțina siguranță pe care o mai ai pentru a descoperi dacă undeva, dincolo de orizont, mai există ceva pentru care merită să continui.

Mi-aș fi dorit mai mult de la lumea aceasta.

Mi-aș fi dorit mai mult de la poveste.

Și categoric mi-aș fi dorit ca anumite idei să primească încă puțin timp pentru a respira.

Dar am intrat în sală pregătit să fiu dezamăgit și am ieșit mulțumit că am văzut filmul.

Pentru mine, este suficient pentru:

7/10

Un sfârșit de lume imperfect, familiar pe alocuri, dar suficient de interesant încât să merite călătoria.