Teambuilding 2 – o continuare care avea toate ingredientele, mai puțin povestea

Nota Critic de Film: 6,5/10

Există filme de la care pleci dezamăgit pentru că te așteptai la o capodoperă. Și există filme precum Teambuilding 2, unde așteptările nu erau nici pe departe atât de mari, dar tocmai de aceea rămâne senzația că se putea face mult mai mult.

Nu regret că l-am văzut. Am râs, am plecat din sală cu o stare bună și, până la urmă, pentru o comedie comercială românească, lucrurile acestea contează. Dar Teambuilding 2 este, în opinia mea, mai slab decât primul film și pierde tocmai acolo unde continuarea avea șansa să crească: la poveste.

După primul Teambuilding, Horia, Emil, Lorena și restul echipei revin într-o lume corporatistă actualizată, în care apar inteligența artificială, Generația Z și inevitabil un nou teambuilding, de această dată cu acțiunea mutată în Republica Moldova. Regia este preluată de Letiția Roșculeț, iar filmul încearcă să păstreze personajele și tipul de umor care au transformat prima parte într-un succes uriaș de public.

Și aici apare prima problemă: încearcă prea mult să păstreze ceea ce a funcționat și prea puțin să construiască ceva nou.

Când gluma înlocuiește povestea

Unele glume funcționează. Sunt momente în care sala râde și sunt replici care își ating scopul. Nu pot spune că am stat 110 minute uitându-mă la ecran fără să mă distrez.

Dar sunt și foarte multe secvențe care trec de la intenționat absurd la pur și simplu penibil. Glume împinse prea mult, situații care par construite doar pentru următorul punchline și momente în care scenariul pare să spună: „avem personajele, publicul le cunoaște, acum trebuie doar să-i punem să facă ceva amuzant”.

Doar că o comedie bună nu are nevoie doar de glume. Are nevoie de o poveste care să le ducă undeva.

Aici Teambuilding 2 avea un teren fantastic. Corporația modernă, inteligența artificială, conflictul dintre generații, absurdul ședințelor, presiunea obiectivelor, limbajul corporatist și oamenii care încearcă să supraviețuiască tuturor acestor lucruri sunt material aproape inepuizabil pentru satiră.

Inclusiv regizoarea Letiția Roșculeț vorbea înaintea lansării despre contradicțiile lumii corporatiste și despre cât de mult pot ele genera comedie.

Tocmai de aceea dezamăgirea este mai mare: filmul atinge toate aceste teme, dar rareori le dezvoltă cu adevărat.

Primul avea haos. Al doilea are formulă.

Nu consider primul Teambuilding vreun reper absolut al cinematografiei românești. Dar avea ceva ce partea a doua nu mai reproduce la același nivel: senzația de haos autentic.

Era imperfect, vulgar pe alocuri, exagerat, dar părea că oamenii aceia chiar pot exista într-o companie de lângă noi.

Teambuilding 2 este mai conștient de faptul că este un produs.

Emil Călinescu de la CinEMIL observă aproape aceeași diferență: tehnic și regizoral, continuarea este mai așezată, dar tocmai această ordine îi ia ceva din energia primului film. În verdictul său, consideră filmul decent atunci când este privit separat, dar dezamăgitor atunci când este comparat cu prima parte.

Și comparația mi se pare corectă.

Uneori, un film mai bine controlat nu este automat și un film mai bun.

„Kind reminder” că se putea mai mult

Primul film a reușit inclusiv să introducă expresii care au ieșit din sala de cinema și au intrat în limbajul publicului. „Kind reminder” este probabil cel mai bun exemplu.

Partea a doua pare că știe că publicul așteaptă un nou asemenea moment.

Problema este că asemenea lucruri nu se pot fabrica la comandă.

Și aici cred că se află potențialul ratat al filmului. Nu ai nevoie să cauți următorul „kind reminder”. Ai nevoie să construiești o situație suficient de bună încât publicul să o transforme singur în următorul „kind reminder”.

Petre Mihai Nicolae, în cronica publicată pe NiPeMi, ajunge la o concluzie similară din altă direcție: progresul tehnic este evident, însă umorul face un pas înapoi, inclusiv prin glume reciclate sau exploatate prea mult. În același timp, recunoaște energia distribuției și faptul că satira corporatistă încă nimerește câteva ținte.

Exact acesta este paradoxul filmului: are suficiente momente bune ca să nu fie un film prost, dar prea puține idei dezvoltate până la capăt pentru a deveni filmul bun pe care materialul îl permitea.

Personajele meritau o poveste

Aș fi vrut mai puține momente construite exclusiv pentru reacția imediată a publicului și mai multe situații desprinse realmente din viața oamenilor care lucrează în companii.

Nu trebuie inventat foarte mult.

Trebuie doar ascultate poveștile reale.

Ședințele absurde. Managerii care vorbesc o limbă pe care nici ei nu o înțeleg. Oamenii care încearcă să pară productivi. AI-ul implementat pentru că „trebuie să avem AI”. Diferențele dintre colegii de 20 și cei de 40 de ani. Team-buildingurile obligatorii în care toată lumea trebuie să demonstreze cât de bine se distrează.

Acolo există un film.

Și probabil chiar un film mult mai amuzant decât cel pe care l-am primit.

Aș vedea Teambuilding 3

Și poate acesta este cel mai bun lucru pe care îl pot spune despre Teambuilding 2: după toate criticile de mai sus, dacă mâine ar fi anunțat Teambuilding 3, probabil aș merge să-l văd.

Nu pentru că partea a doua m-a convins că franciza devine mai bună, ci pentru că încă văd potențialul ei.

Există personaje bune. Există actori și comedianți care pot duce genul acesta de film. Există un public care se regăsește în lumea respectivă. Și există suficient absurd în viața reală încât scenariștii nici măcar să nu fie nevoiți să inventeze prea mult.

Condiția este simplă: următorul film trebuie să pornească de la poveste, nu de la glume.

Să lase situațiile să genereze comedia și nu comedia să inventeze situațiile.

Teambuilding 2 m-a făcut să râd de câteva ori. Am plecat cu o stare bună. Nu regret biletul și nu vreau să fiu nedrept cu un film care, până la urmă, știe foarte bine că principalul său scop este să distreze.

Dar am ieșit din sală cu senzația că am văzut poate jumătate din filmul care putea fi.

Și tocmai asta îl ține la 6,5 din 10.

Nu este un dezastru. Nu este nici măcar o seară pierdută.

Este doar o oportunitate foarte bună folosită pe jumătate.

Fișa critică

• Poveste: 5,5/10

• Umor: 6,5/10

• Personaje și distribuție: 7/10

• Ritm: 6,5/10

• Regie: 6,5/10

• Originalitate: 5,5/10

• Entertainment: 7/10

• Potențial exploatat: 5/10

• Nota finală: 6,5/10