M3GAN 2.0

hq720-1.jpg

De fiecare dată când vorbesc despre Megane 2, am tendința să-i spun „Megane 3”. Poate din reflex, poate pentru că simt că ceea ce am văzut nu e doar o continuare, ci deja un pas înainte. Și spun asta cu toată sinceritatea: M3GAN 2.0 e, din punctul meu de vedere, un film excelent. Îl văd cotat la un 9 din 10, și nu pentru că ar fi perfect, ci pentru că reușește ceva ce puține sequel-uri pot: să surprindă fără să se repete.

Finalul? Da, a fost neașteptat. Și, sincer, dacă era după mine, aș fi încheiat filmul într-un alt punct – doar ca să las mai clară ideea unei continuări. Dar și așa cum e, finalul reușește să lase loc de întrebări. Publicul iese din sală cu gândul: “Ce urmează?” – iar asta e aur pentru orice regizor sau studio. Dacă vrem o parte a treia, cheia e simplă: trebuie ca lumea să vadă filmul. Să-l vedem, să-l discutăm, să-l urcăm în box office. Pentru că doar atunci se deschid ușile unei noi aventuri.

Nu e horror. E altceva. Ceva mai bun.

Filmul e clasificat oficial drept horror, dar realitatea e alta. Da, are momente tensionate, da, te poate surprinde din scaun din când în când. Dar M3GAN 2.0 nu e un horror în sensul clasic. Este, mai degrabă, o hibridizare între acțiune, satiră și camp, un tip de divertisment inteligent care împrumută de la mai multe genuri dar refuză să se încadreze complet într-unul singur.

Criticul Benjamin Lee de la The Guardian spune că filmul este „o continuare cu rezultate mixte, cu accente de Mission: Impossible și chiar Terminator”. Iar cei de la Rotten Tomatoes îl numesc „o evoluție cu miză de zece ori mai mare decât originalul – o versiune amplificată și cu mai multă atitudine.”

De ce funcționează

Există o magie stranie în carisma personajului principal – M3GAN. Revenirea ei e însoțită de același mix perfect de sarcasm, umor și cruzime robotică care a cucerit publicul în prima parte. Din nou, e interpretată genial – între digital, animatronic și actorie pură.

Allison Williams revine într-un rol care o leagă afectiv de spectatori, iar scenariul se joacă cu idei despre parenting, autonomie AI și etica responsabilității. Dar o face într-un mod accesibil, ușor de urmărit, cu un umor care te face să zâmbești chiar și când lucrurile scapă de sub control.

Critici și rezerve

Firește, nu toți criticii sunt la fel de încântați. Unii susțin că filmul „abia se mai califică ca horror” și că „povestea devine prea absurd de complicată pentru un sequel care nu trebuia să reinventeze roata.” Dar exact aici stă farmecul: nu e un sequel leneș. E un sequel care își asumă riscul de a merge mai departe, chiar dacă pe alocuri greșește.

Personal, îl văd ca pe un manifest

Pentru mine, M3GAN 2.0 e mai mult decât o poveste despre un robot scăpat de sub control. Este un statement despre ce înseamnă entertainment în 2025. Nu mai avem nevoie doar de frici și de efecte sonore. Vrem personaje iconice, povești care să genereze meme, replici care să rămână în cultura pop. Iar acest film livrează exact asta.

E un film făcut pentru cinema, pentru ecran mare, pentru publicul tânăr, dar și pentru cei care caută în continuare acel sentiment de “wow” în sălile de proiecție. Nu e perfect. Dar e viu. Și e un pas înainte.

Concluzie – susține-l, dacă vrei o continuare

Dacă vrei Megane 3, e momentul să susții Megane 2. Pentru că da, filmul merită. Merită să fie văzut, discutat, distribuit. Este acel gen de sequel care nu doar că extinde universul, dar îl și reformulează. Iar când un film are curajul să se reinventeze fără să-și uite rădăcinile, atunci, în ochii mei, merită mai mult decât aplauze. Merită un loc în topul box office‑ului.

Și poate, cine știe, un capitol final care să ducă totul la un alt nivel.

28 de ani mai târziu

maxresdefault.jpg

Hai să lămurim din start: „28 de ani mai târziu” e continuarea, cel puțin cu numele, a filmelor „28 de zile mai târziu” și „28 de săptămâni mai târziu”. Nu, nu există „28 de luni mai târziu”, deși, sincer, poate era mai interesant decât ce am primit acum.

Și dacă tot am adus vorba… parcă nu se leagă. Serios, dacă te uiți la titlul ăsta – „28 de ani mai târziu” – te aștepți la ceva grav, matur, care să rupă cu tot ce-a fost. Ceva care să ducă toată povestea aia cu infectații într-o direcție fresh. Dar ce primim? Un film care pare mai mult o ciorbă reîncălzită, făcută cu buget limitat și multă ambiție, dar puțină coerență.


🎬 Un pic despre celelalte

28 de zile mai târziu – filmul ăla englezesc care, pe vremea când l-am văzut, chiar mi-a rămas în minte. A avut ceva – o atmosferă care trăgea bine, o Londră goală care chiar îți dădea fiori. Nu era cu zombii clasici, ci cu infectați rapizi, violenți, ceva mai „nervos”.

28 de săptămâni mai târziu – sincer, nu-mi amintesc exact dacă l-am văzut. Dar din ce zic alții, n-a fost rău. Nu la fel de impactant ca primul, dar și-a făcut treaba. A mers într-o direcție mai americanizată, mai comercială.


🧟‍♂️ Și-acum: 28 de ani mai târziu

Am fost curios. Zic: hai că poate, poate… Poate vine Boyle cu ceva șmecher, poate Garland mai scoate o idee bună din pălărie. Dar nu. Filmul începe promițător, cu ceva mister, cu tonuri de „ne întoarcem la haos”, dar apoi se îneacă în propriile intenții. Pare că a vrut să fie multe lucruri – și dramă, și horror, și ceva coming-of-age, și puțină politică – dar n-a ieșit nimic clar din combinația asta.

Efectele… slăbuțe. Adică nu zic că trebuie să explodeze tot, dar nici să arate a serial de streaming low-cost. Unele cadre parcă sunt filmate în grabă, fără grijă pentru atmosferă. Iar la partea de frică – care ar trebui să fie baza – nici nu se ridică la nivel de „buu, te-am speriat!”.


🗣️ Ce zic alții?

Unii critici mai cu pretenții, gen FT sau RogerEbert, i-au dat o șansă. Zic că e „altceva”, că merge pe latura artistică. Alții au zis că e „mai ciudat, mai sângeros, mai întunecat” decât ce ne așteptam. Ok, poate așa e – dar și când e prea ciudat, începi să te întrebi dacă nu cumva doar s-au complicat inutil.


🤔 Părerea mea

Mi-ar plăcea să spun că merită să-l vezi la cinema, dar sincer… nu. E genul de film pe care-l prinzi pe Netflix într-o seară de miercuri, când n-ai altceva și vrei să vezi „ce-au mai făcut cu infectații ăia”. Nu zic că e complet de aruncat – are momente, are ceva intenții, dar e prea puțin și prea dezlânat.

Nota mea? Un 4/10, pentru că, deși avea potențial mare, l-au dat pe ușă afară. Păcat, că tema asta cu post-apocalipsa și infectații putea fi dusă în ceva tare. Așa… s-a dus în ceață.


📅 Ce urmează?

Cică urmează și o continuare: „28 Years Later: The Bone Temple”, prin 2026. Poate acolo reușesc să mai salveze ce se mai poate. Sau poate ne vom întreba și peste un an „de ce n-au lăsat seria în pace?”.


📌 În loc de încheiere

Dacă ai văzut filmul și ți-a plăcut, spune-mi ce-am ratat. Poate tu ai prins ceva ce mie mi-a scăpat. Dacă nu l-ai văzut, eu zic: stai liniștit. Nu pierzi mare lucru. Dar dacă ești curios, n-o să te opresc – doar că te-ai putea trezi întrebându-te la final: „asta a fost tot?”

Ballerina (2025) – Universul John Wick continuă cu stil, violență și o nouă eroină

hq720.jpg

Nota staging.criticdefilm.eu/: 8/10

🎯 Sinopsis

În Ballerina, Ana de Armas interpretează rolul lui Rooney, o fostă balerină antrenată să devină asasină, aflată într-o misiune de răzbunare după ce familia sa este eliminată de un grup de asasini misterioși. Acțiunea are loc între evenimentele din John Wick: Chapter 3 și Chapter 4, iar atmosfera e bine ancorată în acel univers rece, elegant și sângeros pe care fanii îl cunosc deja.


💣 Un spin-off cu potențial real

Filmul este regizat de Len Wiseman (Underworld) și își propune să ofere o perspectivă nouă, feminină, asupra universului John Wick. Reușește? În mare parte, da. Coregrafia scenelor de luptă este impresionantă, designul de producție este rafinat, iar Ana de Armas dovedește din nou că poate duce în spate un rol de acțiune complex, dar încărcat emoțional.

„Este un film care promite și nu promite degeaba. E spectaculos, are efecte, are intensitate, are atmosferă.” – staging.criticdefilm.eu/

Ce ne-a plăcut este faptul că filmul reușește să mențină stilul vizual recognoscibil al francizei, fără să-l copieze orbește. Există o tentativă clară de a da identitate proprie acestui spin-off – deși uneori rămâne în umbra stilului deja consacrat de Chad Stahelski.


🎭 Interpretări și atmosferă

Ana de Armas este, fără îndoială, sufletul acestui film. Rooney este un personaj care vine cu un bagaj emoțional consistent, dar și cu o forță letală, bine conturată. Din punct de vedere actoricesc, Armas reușește să fie convingătoare și în scenele de vulnerabilitate, și în cele de luptă brutală.

Keanu Reeves apare și el, într-un cameo bine dozat. Fără a da spoilere, putem spune doar că momentul este plasat cu inteligență și creează o punte între acest film și restul universului John Wick. Da, e pus și pentru marketing – dar funcționează.

„Dacă vreți să vedeți ceva frumos, mergeți în cinema. Merită filmul. Este foarte, foarte, foarte bun.” – staging.criticdefilm.eu/

La final, am considerat că filmul merită nota 8 din 10. Este o experiență cinematografică solidă, intensă și vizual captivantă – chiar dacă mai există loc de îmbunătățire în ceea ce privește profunzimea poveștii.


💬 Ce spun criticii

„Ana de Armas transformă baletul în armă mortală. O prezență magnetică care dă viață unui spin-off neașteptat de bun.”
— Variety

„Ballerina este violent, elegant și exact ceea ce așteptam din universul John Wick – cu o notă feminină distinctă.”
— The Hollywood Reporter

„Un thriller stilizat care uneori se pierde în estetica sa, dar care compensează printr-o acțiune perfect regizată.”
— IGN


⚔️ Pro și Contra

✔️ Ce funcționează bine:

  • Ana de Armas în cel mai solid rol de acțiune al carierei ei
  • Stilul vizual fidel francizei, dar ușor reîmprospătat
  • Coregrafie de acțiune spectaculoasă, dinamică
  • Conexiuni discrete, dar eficiente cu John Wick

❌ Ce putea fi mai bun:

  • Povestea putea fi mai profundă, mai complexă
  • Uneori prea multă violență gratuită – se putea și mai puțin
  • Finalul lasă mai multe întrebări decât răspunsuri

📝 Verdict final

Ballerina nu este doar un produs derivat. Este o încercare autentică de a construi un nou personaj în universul John Wick – și, în mare parte, reușește. Este violent, stilizat, intens, dar și cu momente de introspecție. Dacă povestea ar fi fost mai atent lucrată, am fi avut poate un film memorabil. Așa, rămâne un film foarte bun, care primește din partea noastră nota 8 din 10 și care poate deveni începutul unei noi ramuri în această franciză.

„Povestea ar fi putut fi mai bine construită… dar e acceptabilă.”staging.criticdefilm.eu/


🔗 Linkuri utile:

Final Destination: Bloodlines (2025) – Moartea are o genealogie nouă

final-destination-bloodlines-updated-2025-film-poster-scaled-1.avif

Nota autorului: 6/10

Franciza Final Destination a fost mereu una care s-a jucat cu ideea destinului implacabil, dar și cu așteptările publicului. Fiecare film ne-a învățat că nu te poți pune cu moartea. Sau… poate că da? Cu toate că în trecut seria s-a remarcat prin scene intense și inventive, Final Destination: Bloodlines (2025) schimbă regulile jocului – și nu întotdeauna în bine.

O premisă promițătoare, dar inegal valorificată

Povestea ne poartă înapoi în anii ’60, când Iris Campbell scapă dintr-un accident mortal. Dar scăparea ei nu vine fără consecințe: moartea o urmează prin sânge, iar nepoata ei, Stefani Lewis (interpretată de Kaitlyn Santa Juana), este prinsă într-un cerc vicios al fatalității. Trecutul și prezentul se întrepătrund într-o poveste întinsă pe mai multe generații, într-un concept curajos, dar uneori dezechilibrat în execuție.

Moartea nu mai sperie (atât de tare)

În ciuda originilor horror ale seriei, Bloodlines ratează exact acel aspect care a consacrat franciza: groaza viscerală. Dacă în primele filme simțeai tensiunea și anticipai fiecare moarte cu o doză de anxietate reală, aici te trezești… așteptând. Așteptând o scenă care să te facă să tresari, o moarte care să te marcheze, un build-up care să justifice tensiunea. Dar majoritatea momentelor intense fie sunt previzibile, fie lipsesc cu desăvârșire.

Am văzut filmul în format 2D – nu știu dacă există o versiune 3D, dar sincer, nici nu am simțit că ar fi contat. Efectele speciale sunt corecte, dar nu inovatoare. Sângele este prezent, dar nu șochează. Atmosfera e acolo, dar nu e suficientă. Cum spuneam la cald, „săritul de pe scaun” pare că a fost pierdut undeva pe drum.

Tony Todd: Ultimul Bludworth

Prezența lui Tony Todd, revenit pentru ultima dată în rolul misteriosului Bludworth, este o rază de nostalgie binevenită. Potrivit GamesRadar, monologul final al lui Todd a fost lăsat intenționat neregizat, o ultimă ocazie pentru actor de a se adresa fanilor într-un mod autentic. Momentul are greutate și e, fără îndoială, unul dintre cele mai bune ale filmului.

Critici pro și contra

Reacțiile criticilor au fost, așa cum era de așteptat, împărțite:

  • Linda Marric de la The Sun apreciază filmul pentru „echilibrul între umor negru, tensiune și gore”, adăugând că „reîmprospătează franciza fără să o compromită”.
  • Pe de altă parte, recenzia publicată pe Reddit r/horror subliniază că finalul este „grăbit și anticlimactic”, iar filmul „nu aduce nimic cu adevărat nou în universul Final Destination”.

Iar eu? Aș fi vrut să-i dau 7. Sincer. Apreciez că încearcă ceva diferit. Apreciez ideea de ciclu fatal legat de arborele genealogic, un twist interesant. Dar finalul, din păcate, e cel care trage totul în jos. Este grăbit, ezitant și deloc satisfăcător.

Verdict: Un film pentru fani, dar nu pentru toți

Pentru cei care au crescut cu seria, merită văzut – fie și doar pentru nostalgie și pentru ultimul act al lui Tony Todd. Dar nu vă așteptați la un horror autentic. Final Destination: Bloodlines este mai degrabă un exercițiu de reimaginare decât o continuare clasică. Dacă moartea mai are planuri pentru această franciză, poate că în următorul capitol o va face cu mai mult curaj.

„Don’t cheat death. Pay the price.” – Bludworth


Link IMDb: Final Destination: Bloodlines (2025)

Categorie: Horror, Thriller
Regie: Zach Lipovsky, Adam B. Stein
Durată: 110 minute
Distribuție: Kaitlyn Santa Juana, Brec Bassinger, Tony Todd

scroll to top