Recenzie: Cursa (2025)

cursa-734618l-600x0-w-79e8fb28.jpg

Titlu: Cursa

Regie: Anghel Damian şi Millo Simulov
Distribuţie (selectiv): Cristina Ştefania Codreanu (Cleo), Codin Maticiuc (Mario), Denis Hanganu (Andrei), Andi Vâs­luianu (Raul).
Durată: Aproximativ 97 minute.
Data lansării în România: 24 octombrie 2025.
Nota mea: 7/10

Introducere

„Cursa” îşi propune să aducă pe ecran un fenomen relativ rar în cinematografia românească: adrenalina curselor ilegale de maşini, maşini de lux, drifturi, noapte, străzi urbane care devin piste de fenomen. Sinopsisul oficial avertizează: „Cele mai spectaculoase mașini, cele mai complexe cascadorii, cele mai mari mize şi cei mai mulţi cai putere” fac din „Cursa” „cea mai îndrăzneaţă producţie cinematografică din ultimii ani din România”.
Filmul se desfăşoară în Bucureşti , bulevardele capitalei devin piste periculoase, iar nopţile răsună sub pedala de acceleraţie.


Premisă & Conţinut

Povestea urmăreşte personajul principal (Mario) care intră în lumea curselor ilegale de maşini din România, cu tot ce implică: maşini sofisticate, rivalităţi, mize mari, trădări. Pe fundalul urban al Bucureştiului, tensiunea creşte, iar spectacolul vizual este la el acasă.
Şi – aşa cum ai observat cu atenţie – povestea are puternice rezonanţe cu americane precum Need for Speed: şofer talentat, curse ilegale, maşini de vis, pariuri, adrenalină. Practic, dacă ai văzut Need for Speed, multe momente din „Cursa” vor părea familiare.


Ce funcţionează

  • Spectacolul vizual & cascadoriile: Filmul livrează exact ceea ce promite – maşini puternice, tuning, drifturi, decor urban nocturn, o atmosferă de „no limit” pe străzile oraşului. Aceasta este componenta de divertisment care-ţi pivotă plăcerea.
  • Ambiţia producţiei: În contextul cinematografiei româneşti, e lăudabil că se încercă un film de gen, cu buget mai mare, cu maşini, cu efecte – o încercare de „big budget” local.
  • Finalul cu twist-românesc: Aşa cum ai remarcat, filmul evită finalul clasic hollywoodian „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Există trădare, întredeschidere de morală, întoarcere de situaţie – un final cu tuşe mai locale, mai puţin „împăcat”.

Ce nu funcţionează & ce ar fi putut fi mai bun

  • Lipsa de originalitate în parte: E greu să nu simţi că filmul merge pe urmele directe ale Need for Speed: premise, scene-tip, decor. Deşi nu pare o plagiaţie directă, inspiraţia e foarte vizibilă. Pentru cinefilii atenţi, asta poate reduce sis-ul de surpriză.
  • Personajele & profunzimea: În prim-planul maşinilor şi al adrenalinei, unele personaje rămân schematic conturate. Dacă pentru un film de gen ăsta e acceptabil, totuşi din punct de vedere critic spectatorul poate simţi un deficit la nivel de motivare, profil interior, dezvoltare.
  • Scenariul previzibil în majoritate: Deşi ai spune că aproape te aştepti la ce va urma, finalul aduce totuşi o întorsătură dar până la acel moment, multe segmente te duc pe un drum cunoscut. Pentru cine caută „ceva nou”, s-ar putea simţi „am mai văzut asta”.
  • Comparabilitate cu marile producţii: Deşi e minunat să vedem producţii locale ambiţioase, diferenţa de resurse / maturitate faţă de blockbusterele internaţionale se vede – şi publicul o va remarca.

Aprecierea personală

Pe baza ceea ce ai observat, şi pe baza informaţiilor disponibile, i-aş acorda nota 7/10. Motivare:

  • 7 pentru că filmează bine elementul de divertisment: adrenalina, maşinile, spectacolul.
  • Şi tot 7 pentru că nu ajunge la nivelul de „revoluţie” în genul lor sau de producţie memorabilă care să rămână ca punct de referinţă major.
  • Dacă ar fi avut un scenariu mai surprinzător, personaje mai bine conturate, un nivel mai ridicat de originalitate, nota ar fi putut să urce spre 8-8.5.
  • Finalul mai „românesc” este cu siguranţă un plus, pentru că oferă o diferenţă faţă de banalul „copy-paste” hollywoodian.

Dacă aş formula un verdict succint: „Cursa” este o producţie românească distractivă, ambitioasă pentru piaţa locală, ideală pentru fanii genului „curse / maşini / adrenalină”. Nu te aştepta la o operă memorabilă sau profundă – dar dacă vrei un film de divertisment în stil „fast & furious”, cu accente locale, îl recomand.


Recomandare finală

Dacă eşti fan al genului: mergi la cinema. Merită experienţa vizuală, maşinile, adrenalina.
Dacă însă cauţi ceva foarte inovator sau foarte profund: mergi cu aşteptări moderate.
De asemenea: pentru cinematografia românească, filmul e un pas pozitiv – e important că se încearcă acest tip de producţie.


Încheiere

„Cursa” nu reinventează roata, dar o apucă, o accelerează pe străzile Bucureştiului, şi ne aminteşte că şi în România se poate face un film de acţiune auto cu ambiţie. Pentru ce îşi propune – să aducă adrenalină, maşini, decor urban – se descurcă bine. Nota de 7/10 e una realistă: îl recomand, dar nu îl trec la capitolul „must-see absolut” dincolo de genul său.
Sper să ajungă să fie apreciat de publicul larg şi să deschidă calea pentru şi alte proiecte similare în cinema-ul românesc.

Review: Benji

MV5BMTc5MzIyMDk5Ml5BMl5BanBnXkFtZTgwMzA5MTA4NDM@._V1_FMjpg_UX1000_-1.jpg

Benji este un film care reușește să redea esența pură a curajului și loialității prin ochii unui câine aparent obișnuit. Povestea, simplă dar plină de emoție, urmărește un patruped care devine erou atunci când doi copii sunt în pericol. Deși filmul nu aduce o poveste revoluționară, modul în care reușește să transmită sentimentele de speranță și prietenie îl face memorabil.

Regia lui Joe Camp (în versiunea clasică din 1974) sau a fiului său Brandon Camp (în remake-ul Netflix din 2018) păstrează același nucleu emoțional. Ritmul este calm, uneori lent, dar mereu sincer. Ceea ce impresionează cu adevărat este expresivitatea lui Benji, un personaj construit exclusiv prin gesturi și reacții – fără cuvinte, dar plin de umanitate.


🎭 Emoție, simplitate și un strop de îndoială

„A fost un moment în film în care mă gândeam că am ales greșit filmul, că ar fi fost mai bine să mă uit la altceva, dar în final lucrurile au fost exact cum credeam că o să fie — totuși, a fost un moment în film în care aș fi vrut să fac altceva.”

Această reflecție surprinde foarte bine esența experienței oferite de Benji. Există o porțiune în care ritmul scade, iar povestea pare prea liniară. Cu toate acestea, filmul reușește să se redreseze printr-un final plin de emoție și un mesaj curat despre devotament și bunătate.


⭐ Concluzie

Benji nu este un film spectaculos, dar este unul sincer. Este genul de poveste care îți amintește că eroismul nu are nevoie de cuvinte mari sau de efecte speciale – uneori, un simplu gest de loialitate spune totul.

Nota finală: 7.5 / 10
Un film cald și onest, potrivit pentru cei care caută emoție autentică și o lecție despre prietenie, chiar dacă are momente în care pare că își pierde puțin ritmul.

„Vecina” (2025) — între absurd și imediat recognoscibil

Vecina-Afis-Mircea-Bravo-1.png

Regie: Cristian Ilișuan, Eugene Buică
Distribuție: Mircea Popa, Oana Zara, Constantin Bojog, Adrian Cucu
Gen: Comedie
Producție: Bravo Films
Durată: 89 minute
Premiera: 3 octombrie 2025


Context și premisă

„Vecina” este o comedie românească produsă de Bravo Films, regizată de Cristian Ilișuan și Eugene Buică, și scrisă de o echipă din care fac parte Mircea Popa, Tibi Codorean, Cristi Ciui și Sergiu Floroaia. Filmările s-au desfășurat în Cluj-Napoca, pe mai bine de 20 de locații, cu o echipă de aproximativ 70 de persoane.

Povestea o urmărește pe Doina, o femeie de 55 de ani care se mută într-un bloc și devine rapid o sursă de teroare pentru locatari. Obsedată de liniște, Doina face plângeri, cere interdicții și deschide procese absurde împotriva vecinilor. În cele din urmă, aceștia decid să contraatace, iar de aici începe un șir de situații comice și tensionate, inspirate, potrivit realizatorilor, din experiențe reale.


Puncte forte

1. O temă universală, localizată perfect

„Vecina” atinge o realitate românească extrem de recognoscibilă: viața la bloc. Disputele, reclamațiile, bârfele și nervii transformați în haz sunt prezentate într-o manieră care face publicul să zâmbească, pentru că toți am avut „o vecină Doina” în viața noastră.

2. Umor natural și dialoguri autentice

În multe momente, replicile par desprinse din discuțiile reale de pe casa scării. Deși nu provoacă râsete în hohote, filmul are acel tip de umor de situație care te face să te regăsești în personaje și să zâmbești cu o ușoară ironie amară.

3. Distribuție solidă și execuție curată

Actorii oferă interpretări convingătoare, în special Bogdan Bob Rădulescu, remarcat pentru naturalețea sa. Regia păstrează echilibrul între realism și caricatură, iar imaginea filmului e curată, fără excese vizuale inutile.


Slăbiciuni și observații personale

Am acordat filmului nota 7 din 10, considerându-l un film decent, dar cu câteva scăpări notabile.

  • Exagerările – Unele scene sunt duse prea departe, pierzând din naturalețe. Reacțiile personajelor devin uneori prea teatrale pentru a mai păstra verosimilitatea.
  • Dialoguri forțate – Există replici care par scrise special pentru efect comic, nu pentru realism. Nu toate punch-line-urile reușesc.
  • Ritm inegal – Filmul are momente în care ritmul scade vizibil, iar comedia se diluează.
  • Succes mai degrabă local – Pe plan internațional, filmul nu a avut o prezență notabilă. Conform Box Office Mojo și The Numbers, încasările provin aproape exclusiv din România.

Nota IMDb și reacția publicului

Pe IMDb, „Vecina” are o medie de 7,5/10, bazată pe peste 130 de voturi, iar pe site-urile românești (Cinemagia, Film-Bun) primește scoruri similare între 7 și 8.
Publicul l-a perceput ca pe o comedie ușoară, simpatică și realistă, potrivită pentru o seară relaxată la cinema sau acasă, în familie.


Concluzie

„Vecina” nu este o comedie perfectă, dar este onestă, locală și familiară. Are momente foarte bune, dar și câteva derapaje care o împiedică să devină memorabilă. Cu toate acestea, e un film plăcut și accesibil, care îți amintește de viața la bloc și de micile absurdități cotidiene ce devin, în retrospectivă, amuzante.

Dacă îți dorești o comedie românească ușoară, cu un strop de realism și un strop de nebunie, „Vecina” merită văzută — fie la cinema, fie, mai târziu, pe Netflix.
Un film potrivit pentru o seară relaxată în familie, în care sigur vei recunoaște un personaj… din scara ta.

Nobody 2 (2025)

hq720-3.jpg

Am intrat în sală cu așteptări mari după primul Nobody. Nu știam exact dacă Bob Odenkirk va mai putea aduce aceeași surpriză ca în 2021, dar trebuie să recunosc: Nobody 2 e un film foarte bun și merită văzut în cinema. Nota mea: 8/10.

De ce? Pentru că își face treaba. Este un film care te lovește direct, plin de bătăi coregrafiate până la detaliu, cu un umor negru care te face să râzi chiar și când sângele zboară peste tot. Pe de altă parte, are și limitele lui: prea multă „cafteală”, o poveste decentă, dar nu memorabilă, și un final care putea fi mai inteligent, mai cultivat.


Povestea și stilul

Hutch Mansell (Bob Odenkirk) revine, la fel de prins între rolul de tată de familie și instinctele sale letale. Dacă în primul film surpriza era tocmai transformarea lui din „om banal” în mașinărie de ucis, aici lucrurile sunt deja clare: știm cine e Hutch, știm de ce e capabil. Și aici apare prima problemă – filmul pierde acel „șoc inițial”.

Regizorul Timo Tjahjanto, cunoscut pentru stilul său brutal și extrem de vizual, împinge totul în zona de spectacol. Luptele sunt haotice și precise în același timp, violența devine aproape dans, iar umorul negru condimentează fiecare scenă. Uneori reușește perfect, alteori e prea mult.


Ce spun criticii

Criticii s-au împărțit clar în două tabere.

Cei entuziasmați:

  • The Wrap (William Bibbiani) a spus că filmul e „ca o comedie National Lampoon în care Chevy Chase este un criminal în serie. Așa să sune? Fantastice!”. O comparație care subliniază perfect ironia și absurdul întregului spectacol.
  • Variety (Owen Gleiberman) a remarcat că e „preposterously vicious”, dar cu acel umor auto-conștient care îl face să fie, paradoxal, distractiv.
  • IGN (Eric Goldman) a dat nota 7/10 și a apreciat energia filmului și dedicarea lui Odenkirk, chiar dacă a remarcat că se pierde „șarmul mai împământat” din prima parte.
  • Houston Chronicle a scris că Tjahjanto „combină violența brutală cu umorul întunecat într-un film scurt, dinamic și plin de momente memorabile”.
  • The Daily Beast și Vulture au lăudat jocul actoricesc: „Bob Odenkirk exprimă multă incertitudine și frustrare doar prin privirea sa.”

Cei dezamăgiți:

  • Associated Press (Mark Kennedy) a fost extrem de dur: „Nobody 2 este John Wick Lite… Niciun spectator nu va avea amintiri fericite.” Doar 1/4 stele.
  • CinemaBlend i-a dat 1.5/5, criticând povestea incoerentă și protagonistul care devine mai puțin plăcut.
  • TechRadar l-a numit „naff” (superficial), cu personaje slab dezvoltate și glume ieftine, chiar dacă luptele au un strop de creativitate.
  • The Guardian (Peter Bradshaw) a scris că „gonzo fight sequences” devin monotone, și că filmul e uitabil, în ciuda consistenței lui Odenkirk.
  • RogerEbert.com (Brian Tallerico) a punctat cel mai bine: „lipsa surprizei e evidentă… filmul e un cover slab al primului, fără inimă.”
  • IndieWire (Wilson Chapman) a spus că e „o continuare lipsită de pasiune, abruptă, fără personaje bine conturate și fără energie narativă autentică.”

Punctele forte și slăbiciunile

Ceea ce funcționează în Nobody 2 e clar: acțiunea. Luptele sunt coregrafiate ca niște balete sângeroase, montajul e rapid, iar Tjahjanto știe cum să creeze tensiune vizuală. În cinema, cu sunetul la maximum, e o experiență viscerală.

Bob Odenkirk rămâne o alegere surprinzător de bună pentru un astfel de rol, tocmai pentru că nu e un „erou clasic”. Chipul său obosit, gesturile ezitante și felul în care trece de la vulnerabilitate la violență extremă dau greutate personajului.

Dar filmul suferă la capitolul poveste. Intriga e interesantă doar cât să pună totul în mișcare, însă nu oferă nimic cu adevărat memorabil. Finalul e rapid și convențional, fără acea „lovitură” emoțională sau filozofică ce ar fi ridicat filmul peste un simplu „action flick”.


Verdict personal

Eu am savurat filmul. Da, e cam multă bătaie, dar de aceea mergi la un astfel de film – pentru spectacolul vizual și adrenalina de pe ecran. Povestea e ok, dar putea mai mult. Finalul, în special, mi s-a părut prea simplu, prea „safe”, fără să rămână cu tine după ce ieși din sală.

Pentru mine, Nobody 2 e un film de acțiune excelent pentru cinema, dar nu un clasic care să dăinuie. Dacă intri cu așteptările corecte – distracție, violență stilizată, un Odenkirk expresiv – o să pleci mulțumit. Dacă vrei profunzime sau o poveste inteligentă, s-ar putea să pleci cu o ușoară dezamăgire.

Nota mea rămâne 8/10.

scroll to top