MenuMenu

  1. Home
  2. Full Post Style

Full Post Style

Now You See Me: Now You Don’t (Now You See Me 3)

7410S2R.webp

Nota mea: 7/10

Now You See Me: Now You Don’t reînvie universul iluzioniștilor-hoți într-un stil familiar, însă fără forța conceptuală și rafinamentul narativ care au făcut primele două filme să explodeze în imaginația publicului. Este un sequel competent, energic, vizual stimulant, dar nu suficient de ambițios pentru a ridica standardul tot mai ridicat al blockbusterelor de tip heist.

Puncte forte

  1. Distribuție duală: nostalgie + prospețime.
    Întoarcerea echipei originale, combinată cu introducerea unei generații noi de iluzioniști, funcționează ca un refresher bine calibrat. Dinamica nou-vechi creează un ritm alert și menține interesul spectatorilor chiar și în momentele în care povestea nu livrează la nivel maxim.
  2. Spectacol vizual solid.
    Trucurile, montajul și coregrafia scenelor de tip heist sunt încă suficient de imaginative încât să ofere momente memorabile. Chiar dacă surpriza nu mai este la fel de puternică, execuția rămâne spectaculoasă.
  3. Regie cu puls comercial.
    Ruben Fleischer păstrează tonul „popcorn movie” ce definește seria: ritm rapid, umor minimalist și vibe-ul de „heist magic” ușor de digerat. Filmul livrează entertainment, nu filozofie.

Puncte slabe

  1. Poveste sub nivelul primelor două filme.
    Narațiunea este mai degrabă o formulă de „reboot mascat în sequel”, ceea ce duce la o structură previzibilă și la lipsa unei tensiuni autentice. Primele două filme au avut twisturi inteligente și o construcție temeinică; aici, totul pare mai grăbit și mai superficial.
  2. Prea multe personaje, prea puțină profunzime.
    Introducerea noilor membri vine cu costuri: distribuția se aglomerează, iar unii protagoniști devin prea puțin dezvoltați pentru ca publicul să investească emoțional în ei. Mizele dramatice se simt artificiale.
  3. Dialoguri forțate și logică flexibilă.
    Unele replici par scrise doar pentru efect, nu pentru coerența poveștii. De asemenea, explicarea trucurilor după consumarea lor taie o parte din farmec și transformă magia în procedură tehnică detașată.
  4. Predictibilitate în momentele-cheie.
    O parte dintre twisturi sunt anticipate cu ușurință, ceea ce reduce impactul unui film care trăiește și moare prin surpriză.

Verdict

Now You See Me: Now You Don’t este un film bun, dar nu unul memorabil. Distractiv, plin de energie și spectaculos pe alocuri, însă fără aceeași inteligență narativă și aceeași eleganță iluzionistă care au ridicat primele două filme la statut de favorite ale genului. Este exact genul de film pe care îl vezi cu plăcere într-o perioadă în care standardele cinematografice scad, însă rămâi cu sentimentul clar că se putea mai mult.

7/10 rămâne o notă corectă: agreabil, dar departe de potențialul maxim al francizei.

PRO

1. Variety

Criticii de la Variety au remarcat energia proaspătă și balansul dintre distribuția originală și noile personaje, considerând filmul un spectacol revigorant într-o franciză deja consacrată.
„Now You See Me: Now You Don’t injects the franchise with fresh energy by blending legacy characters with new talent, delivering a lively and stylish spectacle.”

2. The Hollywood Reporter

The Hollywood Reporter subliniază calitatea impresionantă a execuției vizuale, sugerând că heisturile sunt atât de bine construite încât ridică nivelul întregului film.
„The film’s visual craftsmanship remains its strongest asset. The heists are executed with meticulous precision, elevating even the weaker narrative moments.”

3. Empire Magazine

Empire apreciază filmul ca pe un produs de divertisment solid, capabil să captiveze publicul chiar dacă nu depășește ingeniozitatea primelor două părți.
„It may not surpass the cleverness of the first two entries, but as a piece of pure escapist entertainment, the film succeeds with confidence and flair.”

CONTRA

1. Polygon

Polygon observă lipsa unei direcții clare, reproșând filmului că încearcă să joace pe două fronturi și eșuează în ambele.
„The movie suffers from a familiar ‘requel syndrome,’ trying to be both a sequel and a reboot, and ultimately failing to excel in either direction.”

2. Vulture

Vulture critică scenariul pentru că sacrifică logica internă în favoarea spectacolului, reducând magia la o succesiune de trucuri lipsite de coerență.
„The script relies heavily on spectacle while abandoning internal logic, turning magic into noise and diminishing the sense of mystery the franchise once commanded.”

3. IndieWire

IndieWire reproșează filmului subțirimea construcției personajelor și lipsa unor mize emoționale reale, insuficiente pentru amploarea trucurilor folosite.
„Despite its ambition, the film’s character work feels thin, and the emotional stakes never rise high enough to justify the elaborate tricks it deploys.”

Jericho ( 2006-2008)

p185224_b_h10_aa.jpg

„Jericho” este unul dintre puținele seriale care reușesc să mă prindă complet de fiecare dată, indiferent de câte ori îl revăd. Există episoade pe care le știu aproape pe de rost și totuși, și la a treia vizionare, mă trezesc în același punct: nu pot să pun pauză, nu pot să mă opresc. Chiar dacă știu exact ce urmează, tensiunea e atât de bine construită, iar emoția atât de prezentă, încât parcă trăiesc totul din nou, cu aceeași intensitate.

Serialul are o atmosferă aparte, greu de găsit în alte producții de gen. Nu e doar un simplu scenariu post-apocaliptic; e o poveste despre oameni, despre comunitate, despre frică și speranță, toate împletite în moduri neașteptat de umane. Micul oraș Jericho devine rapid un spațiu familiar, aproape intim, în care ajungi să simți că fiecare personaj îți este cunoscut, că fiecare decizie are greutate, că fiecare pierdere te atinge și pe tine.

Ce m-a surprins mereu la „Jericho” este modul în care serialul reușește să îți transmită acea anxietate tăcută, acel sentiment că ceva mai mare, mai întunecat, plutește mereu în aer. Fiecare episod pare o luptă între vulnerabilitatea oamenilor și nevoia lor disperată de a reconstrui o lume care nu mai seamănă cu nimic din ce știau. Uneori simți un nod în stomac, nu pentru că acțiunea e spectaculoasă în sine, ci pentru că este incredibil de credibilă.

Personajele sunt construite cu o sinceritate rar întâlnită. Fiecare dintre ele are propriile slăbiciuni, propriile secrete și propriile momente de curaj. Te atașezi de ele fără să îți dai seama, iar serialul știe exact când să apese pe coarda sensibilă. Poate tocmai de aceea este atât de greu să întrerupi vizionarea: nu urmărești doar o poveste, ci însoțești niște oameni într-o situație-limită.

Singurul regret pe care îl am, dacă îl pot numi așa, este că povestea putea să fie mult mai dezvoltată. Universul creat avea un potențial imens și, uneori, simți că anumite fire narative s-au oprit prea devreme. Nu e o problemă care îți strică experiența, dar e imposibil să nu te gândești la ce ar fi putut fi dacă serialul ar fi avut timp să respire pe deplin.

Chiar și așa, pentru mine „Jericho” rămâne un serial memorabil, aproape unic în felul lui. Rar găsești o producție care să își păstreze farmecul și impactul emotional la fiecare revizionare. Nota mea este și rămâne 9/10, nu doar pentru calitatea producției, ci pentru felul în care mă face să simt de fiecare dată că trăiesc evenimentele alături de personaje, cu aceeași curiozitate, aceeași teamă și aceeași nevoie de a vedea ce urmează.

Predator – Badlands (2025)

WhatsApp-Image-2025-11-05-at-00.06.13_dafaf6e7.jpg

Astăzi am avut ocazia să merg la avanpremiera filmului Predator – Badlands (2025), alături de colegul meu Alin de la Semnal. Sincer, e un film la care probabil nu m-aș fi dus din proprie inițiativă, dar cum a fost o invitație la avanpremieră, cu covor roșu și toată atmosfera de eveniment, am zis: de ce nu?

Recunosc, dacă aș fi citit câteva recenzii înainte, poate că tot ajungeam să-l văd, dar până azi nu văzusem niciun film din serie. Așa că am intrat în sală fără așteptări, ba chiar convins că o să mă plictisesc. Sala plină, locurile cam înghesuite, dar experiența IMAX a fost impecabilă: proiectorul perfect calibrat, imaginea de o claritate excelentă, efectele 3D impresionante – aici chiar nu am ce comenta.

Despre film

În primele minute am avut impresia că filmul o să mă piardă complet. Mi s-a părut lent, confuz, fără repere clare pentru cineva care nu e familiarizat cu seria. În minte aveam deja o notă de 3, deși la capitolul efecte vizuale era un 7 curat. Apoi, surprinzător, după primele 10 minute lucrurile s-au așezat. Povestea a prins contur, ritmul s-a echilibrat și, pe nesimțite, filmul m-a câștigat înapoi.

De obicei, la final am aceeași părere cu care încep, dar aici nu s-a întâmplat asta. Dacă în ultimii ani am avut impresia că multe filme încep promițător și se termină prost, Predator – Badlands face exact invers: pornește șovăielnic și se încheie excelent. Finalul este neașteptat, intens și cu o doză de umor bine dozat – scene comice pregătite cu grijă, care chiar funcționează („cine le-a gătit, nu le-a ars deloc”).

La un moment dat, în sală, cineva a zis în glumă: „Dentiștii din film cred că stau bine de tot la clienți.”
Și, sincer, nu pot să nu fiu de acord — după atâtea guri pline de colți și maxilare sfărâmate, clinica Predator Dental ar merge excelent!

Evaluare personală

  • Efecte vizuale: 7/10 – solide, bine integrate, dar nu revoluționare.
  • Poveste: 6/10 – nu cea mai originală, dar bine dusă la capăt.
  • Per total: 7/10 – un film peste așteptări, mai ales în a doua jumătate.

Ce spun criticii

Nu sunt singurul care a avut impresia asta. Un articol din The Movie Blog nota că filmul „e genul de acțiune SF care lovește mai întâi și explică după, iar asta face parte din farmecul lui”. Ceva ce se potrivește perfect cu experiența mea: am fost pierdut la început, dar filmul m-a prins când a început să-și arate colții.

Pe de altă parte, AP News a remarcat că „Elle Fanning oferă una dintre cele mai neobișnuite interpretări ale anului – un amestec de buddy-movie improbabil și violență crudă”. Adevărul e că filmul are un ton neconvențional, uneori amuzant, alteori dur, dar combinația reușește să mențină interesul până la final.

Critici: ce spun vocile din presă

Pro:

  1. Entertainment Weekly a lăudat filmul pentru „imaginile sale spectaculoase și utilizarea inteligentă a tehnologiei IMAX, care amplifică fiecare detaliu.”
  2. The Movie Blog consideră că „ritmul filmului se îmbunătățește constant, iar finalul reușește să surprindă chiar și fanii veterani ai seriei.”
  3. Mulți critici au apreciat nota de umor și autoironia subtilă care „umanizează un univers altfel brutal.”

Contra:

  1. ScreenRant a observat că „introducerea lentă și lipsa contextului îi pot pierde pe spectatorii noi ai seriei.”
  2. Unii au considerat că „povestea rămâne previzibilă în ciuda efectelor spectaculoase, iar personajele secundare sunt slab conturate.” (Collider Review)
  3. The Guardian a notat că „filmul se joacă periculos între seriozitate și parodie, uneori pierzându-și tonul.”

Concluzie

Predator – Badlands e genul de film care nu te convinge din prima, dar te răsplătește dacă îi acorzi răbdare. Te prinde cu atmosfera, cu efectele și cu finalul neașteptat. Nu e o capodoperă, dar e o experiență cinematografică care merită trăită în sala IMAX.

Mic spoiler: finalul lasă loc clar unei continuări. Și sincer, deși nu credeam că o să spun asta, sunt chiar curios să văd cum mă va surprinde data viitoare.

Dacă ar fi să-l rezum într-o propoziție:

„Un film care a pornit de la o notă de 3 și a ajuns la un 7 meritat.”

Recenzie House of Dynamite (Netflix, 2025): Un film cu potențial uriaș, dar pierdut în propria ambiție ( Spoilers )

A-House-of-Dynamite-Idris-Elba.webp

Introducere

Există filme care te captivează din primele minute, promițând o experiență cinematografică profundă, dar care, pe parcurs, își pierd direcția. House of Dynamite, noul film al lui Kathryn Bigelow, intră exact în această categorie. Cu o distribuție solidă și o temă extrem de actuală – amenințarea unui atac nuclear și haosul decizional care urmează – filmul reușește să prindă privitorul la început, dar nu reușește să mențină tensiunea până la final.

Poveste și construcție narativă

Punctul de plecare este puternic: o singură rachetă, de origine necunoscută, se îndreaptă spre Statele Unite. Panica se instalează la nivel global, iar deciziile luate în câteva ore pot schimba soarta lumii.
Filmul te prinde repede prin ritm, realism și imagine, dar scenariul alege o direcție complicată: povestea este reluată din mai multe perspective, fiecare prezentând aceleași evenimente. Ideea ar fi putut adăuga profunzime, însă rezultatul este opusul – repetiția obosește, iar emoția se estompează.

În final, filmul lasă senzația unei povești neterminate. Se simte că potențialul narativ a fost uriaș, însă nu a fost valorificat până la capăt. Așa cum am scris și în notițele mele de vizionare, House of Dynamite ar fi putut fi un film excelent dacă ar fi ales să construiască mai mult, nu să repete.

Regie și imagine

Kathryn Bigelow rămâne o regizoare cu o semnătură clară: realism, tensiune, detalii precise. Imaginea, semnată de Barry Ackroyd, este impecabilă – rece, documentară, intensă. Muzica lui Volker Bertelmann completează perfect atmosfera, fără să devină invazivă.

Totuși, chiar și cu o regie impecabilă, ritmul filmului se frânge în momentul în care repetițiile încep să domine povestea. De la un thriller cu miză globală, House of Dynamite devine o succesiune de scene tensionate, dar fără un fir narativ coerent.

Interpretări

Idris Elba aduce greutate și autoritate în rolul președintelui Statelor Unite, iar Rebecca Ferguson oferă un echilibru emoțional puternic între vulnerabilitate și control. Jared Harris și Gabriel Basso completează distribuția cu interpretări corecte, însă scenariul nu le oferă suficient spațiu să se dezvolte.

Actorii par prinși într-o poveste care promite mai mult decât oferă, iar asta se simte în ritmul general al filmului.

Opinii ale criticilor internaționali

Pozitive:

  1. “Bigelow crafts tension like no other; even when the story falters, her direction burns with precision.” – Richard Roeper, Chicago Sun-Times
    (Bigelow construiește tensiunea cum puțini regizori reușesc. Chiar și atunci când povestea se clatină, regia ei rămâne impecabilă.)
  2. “A House of Dynamite holds you hostage; it’s cinema that vibrates with moral urgency.” – Peter Bradshaw, The Guardian
    (Filmul te ține captiv. Este un cinema care pulsează de urgență morală.)
  3. “Visually arresting and politically sharp, Bigelow’s film proves she hasn’t lost her edge.” – Owen Gleiberman, Variety
    (Vizual impresionant și tăios din punct de vedere politic, filmul arată că Bigelow nu și-a pierdut curajul artistic.)

Negative:

  1. “It feels like a brilliant first draft of a masterpiece that never got finished.” – IndieWire
    (Pare o schiță genială a unei capodopere care nu a fost niciodată terminată.)
  2. “Too many perspectives, too little substance.” – The Hollywood Reporter
    (Prea multe perspective, prea puțină substanță.)
  3. “By the end, the film collapses under its own ambition.” – Screen Daily
    (Spre final, filmul se prăbușește sub propria ambiție.)

Concluzie

House of Dynamite este un film care promite enorm și oferă doar pe jumătate. Este captivant în prima oră, dar repetițiile și lipsa unei finalizări coerente îl fac să piardă teren. Are momente de forță, o regie solidă și un mesaj interesant despre fragilitatea deciziilor umane, însă nu reușește să se ridice la înălțimea potențialului său.

Nota mea: 5 din 10.
Ar fi meritat 8 dacă povestea ar fi fost construită mai profund și mai consecvent. Chiar și așa, este un film de văzut, mai ales pentru cei interesați de cinemaul politic și de tensiunea morală pe care Bigelow o stăpânește atât de bine.

scroll to top