Home
Full Post Style

Băieți de oraș – filmul, nu serialul

Astăzi vom vorbi despre filmul Băieți de oraș — și spun clar filmul, nu serialul.

La început mă gândeam: oare de ce oamenii încep să facă filme în continuarea unor seriale care au fost ok, dar nu chiar wow? Mai ales atunci când filmul nu vine cu ceva foarte bine pregătit, ceva super „oau”, care să te facă să lași telefonul din mână și să te bucuri de ceea ce vezi pe marele ecran, fără să te plictisești.

Cam așa a început seara mea.

Pot spune că nu sunt deloc dezamăgit de faptul că am venit să văd acest film la cinema, chiar dacă sala nu era super plină. Probabil pentru că era a doua zi de proiecție, dar mai ales pentru că au ales puțin greșit să înceapă duminica. Duminică a fost sold-out, însă luni nu a mai fost la fel de plin. Luni, ce vrei…
Dar hai să vorbim despre film.

Un început slab, dar o surpriză mare

Filmul a început destul de slab pentru gustul meu și mă așteptam sincer să mă plictisesc sau să mă simt aiurea la anumite faze de comedie „penibilă”, așa cum am început să văd în majoritatea filmelor românești.

Mă bucur să spun că m-am înșelat amarnic.

Pe parcurs, filmul începe să se lege din ce în ce mai bine și ajunge să fie extraordinar de echilibrat. Are momente în care chiar am crezut că „au dat-o de gard”, dar de fiecare dată au reușit să repare lucrurile extrem de frumos.

Mai mult de atât, există secvențe în care, dacă vorbim strict despre comedie, ai efectiv 10 minute în care râzi fără pauză. Genul acela de râs continuu, care te face să uiți de telefon, de timp și de orice altceva. Iar asta, sincer, nu se întâmplă des în filmele românești.

Povestea și after-credit-ul

Finalul vine cu un after-credit foarte interesant, care lasă clar loc pentru o nouă poveste. Una care, dacă ar fi să o scriu eu, ar putea avea foarte multe ramificații frumoase 😄.

Se simte că filmul nu a fost făcut doar ca să existe, ci ca să deschidă un univers mai mare.

Nota și comparația cu serialul

Nota mea a fost mult timp între 7 și 8. Nu reușeam să mă decid ce notă merită filmul, dar o să fiu sincer până la capăt: îi ofer nota 8, mai ales datorită promisiunii unei continuări, care sper să fie la fel de bună ca aceasta.

Pentru cei care vă așteptați să primiți exact ceea ce primeați în serial, nu pot spune că sunteți departe. Totuși, din punctul meu de vedere, serialul este cu mult sub acest film.

Și aici spun clar: da, ar trebui să faci un film după un serial doar dacă ești în stare să creezi o poveste mai bună decât serialul. Iar în cazul de față, echipa a reușit acest lucru cu brio.

Actorii, scenariul și atmosfera

Felicitări celui care a scris scenariul. Actorii nu pot spune decât că și-au jucat rolurile perfect. Totul pare natural, nimic nu pare forțat sau exagerat.

Și să nu uităm, având în vedere că este „la modă”: filmul este plin de manele.
Pentru cei care au o problemă cu asta, recomand direct să mergeți la un film străin.

Pentru cei care sunteți ok cu manelele, pot spune că sunt de bun gust. Mi-au plăcut foarte mult melodiile alese și, dacă nu mi s-a părut mie pe undeva, cred că l-am văzut și pe Florin Salam… sau pe cineva care îl juca 😄.

Concluzie

Băieți de oraș este un film care pornește modest, dar ajunge să surprindă plăcut. Nu e perfect, dar este clar peste așteptări și, mai ales, peste serial.

Un film românesc care demonstrează că se poate, atunci când există o poveste mai bine gândită și curajul de a face ceva mai mult decât un simplu „episod lung”.

🎬 Nota finală: 8/10

Mercy (2026)

Într-o perioadă în care inteligența artificială nu mai este un concept abstract, ci o realitate cotidiană, Mercy (2026) apare ca un film care nu încearcă să impresioneze prin spectaculos, ci prin relevanță. Este un science-fiction sobru, aproape incomod, care ridică o întrebare esențială: ce se întâmplă atunci când lăsăm justiția pe mâna unui algoritm?

Acțiunea are loc într-un viitor apropiat, unde crimele violente sunt judecate de o inteligență artificială. Sistemul este rapid, eficient și lipsit de emoție. Dar și lipsit de un principiu fundamental: prezumția de nevinovăție. În Mercy, AI-ul pornește de la ideea că ești vinovat, iar tu trebuie să demonstrezi contrariul.

Un concept puternic, apreciat de o parte a criticii

Această premisă a fost exact motivul pentru care filmul a atras atenția unor critici importanți. Peter Bradshaw de la The Guardian descrie filmul drept „ingenious and watchable stuff”, apreciind modul în care thrillerul îmbină tensiunea cu o temă extrem de actuală. Filmul reușește, cel puțin parțial, să mențină publicul captivat tocmai prin ideea confruntării directe dintre om și un sistem inflexibil.

Și alți critici au recunoscut că, dincolo de imperfecțiuni, Mercy funcționează ca experiență cinematografică. Gregory Nussen (Screen Rant) remarcă „multă acțiune palpabilă și un ritm care justifică experiența vizuală”, sugerând că filmul știe să-și țină publicul conectat, chiar dacă nu reinventează genul.

Chiar și recenziile mai rezervate recunosc un merit clar: filmul este accesibil și ușor de urmărit. Rafer Guzman (Newsday) îl descrie ca fiind „mildly entertaining”, o formulare care, deși nu entuziastă, confirmă că Mercy reușește să ofere un minim de satisfacție spectatorului interesat de teme tehnologice.

Unde începe dezamăgirea: emoția și profunzimea

Totuși, aceeași simplitate care îl face ușor de urmărit devine și principala sa problemă. O parte consistentă a criticii consideră că Mercy ratează șansa de a merge mai adânc în dilemele morale pe care le propune.

Jesse Hassenger (AV Club) este extrem de critic, afirmând că „dacă acesta este viitorul thrillerelor despre crime, atunci timpul petrecut pe ecran ar trebui serios limitat”. Este o observație dură, care atacă direct stilul filmului, construit preponderent pe ecrane, interfețe și mecanisme digitale, în detrimentul relațiilor umane autentice.

La rândul ei, Linda Marric (HeyUGuys) merge și mai departe, spunând fără menajamente că Mercy „nu este agresiv de prost, este doar foarte stupid”. O critică care reflectă frustrarea față de un film ce pare să se mulțumească cu propria idee bună, fără să o exploateze intelectual până la capăt.

Nici Associated Press nu este mai blând. Lindsey Bahr notează că filmul devine, pe alocuri, „o experiență obositoare, care te face conștient de cât mai ai de îndurat”, subliniind lipsa de emoție reală și personajele insuficient dezvoltate.

AI-ul nu este răul absolut – mesajul real al filmului

Paradoxal, Mercy nu este un film anti-AI. Dimpotrivă, mesajul său central este unul matur: inteligența artificială nu este periculoasă prin existență, ci prin modul în care este folosită. AI-ul poate calcula, analiza și decide mai rapid decât omul, dar nu poate înțelege pe deplin ambiguitatea umană, motivațiile emoționale sau contextul moral.

Filmul sugerează clar că problema apare atunci când oamenii renunță la responsabilitate și lasă algoritmul să decidă totul. Iar dacă instrucțiunile oferite AI-ului sunt incomplete sau greșite, rezultatul va fi inevitabil nedrept.

Verdict final

Mercy este un film care divide. Nu impresionează vizual, nu revoluționează genul și nu atinge mereu profunzimea temei sale. Dar reușește ceva poate mai important: deschide o discuție necesară despre viitorul justiției, despre automatizare și despre locul omului într-o lume guvernată de algoritmi.

Este genul de film care pornește de la o notă de 5, dar care, odată digerat, ajunge lejer la un 7 – 7,5, mai ales dacă ești interesat de subiect.

🎬 Nota mea: 7,5 / 10
🎯 Recomandat celor pasionați de science-fiction realist, tehnologie și dileme morale contemporane.

Recenzie: Avatar: The Way of Water

James Cameron revine în universul Avatar cu Avatar: The Way of Water, o continuare a unuia dintre cele mai iconice filme din istoria cinematografiei. Personal, am fost impresionat de această nouă aventură, chiar dacă povestea rămâne, într-o anumită măsură, ancorată în aceeași structură narativă ca și originalul.

Povestea și temele

Filmul ne readuce pe Pandora, de data aceasta concentrându-se pe familia Sully: Jake, Neytiri și copiii lor — o evoluție firească după evenimentele din primul film. Conflictul dintre coloniștii umani și Na’vi revine, dar teritoriul se mută spre apele vaste și fascinante ale clanului Metkayina.

Mi s-a părut o poveste mai interesantă decât mă așteptam, pentru că aduce elemente de maturitate — explorarea legăturilor de familie și sacrificiului pentru cei dragi capătă mai multă greutate. Totuși, scenariul ar fi putut fi dezvoltat mult mai bine: anumite arce narative se simt deja cunoscute și doar repetă teme clasice despre protejarea naturii și opoziția față de forțele coloniale, fără a le duce într-o zonă dramatică cu adevărat surprinzătoare.

Aspecte pozitive – efecte vizuale, cinematografie și tehnologie

Unul dintre punctele forte incontestabile ale filmului este spectacolul vizual. Efectele speciale și lumea subacvatică a Pandorei sunt pur și simplu extraordinare — o adevărată experiență cinematografică mai degrabă decât un film. Criticii au subliniat la nivel global faptul că imaginile sunt unele dintre cele mai impresionante create vreodată, iar modul în care apa este filmată transformă oceanul într-un personaj în sine.

Acest film este, din punctul meu de vedere, exact genul de producție pe care merită să îl vezi pe un ecran mare, în format IMAX sau 3D — pentru a simți cu adevărat imersiunea oferită de această lume.

Critici celebri au accentuat și ei forța vizuală a filmului. Richard Roeper, de exemplu, l-a descris ca având unele dintre cele mai strălucitoare și vibrante imagini văzute pe marele ecran, iar Owen Gleiberman l-a numit un „spectacol amețitor” cu secvențe de acțiune care îți fac ochii să explodeze efectiv.

Povestea – puncte slabe și critică constructivă

Cu toate acestea, nu totul strălucește. Așa cum au observat și alți critici, povestea poate părea întinsă prea mult, iar structura narativă nu este întotdeauna la fel de captivantă precum imaginea: scenariul este perceput de unii ca fiind mai slab decât potențialul pe care îl avea subiectul.

Unii recenzenți au menționat că filmul este prea lung și cu un scenariu insuficient de dens, argumentând că multe dintre elementele de poveste servesc mai mult dezvoltării tehnice decât unei drame complexe. Eu simt același lucru: ideea este extraordinară, dar ar fi putut fi pusă în practică cu un ritm mult mai alert și cu o adâncime emoțională mai pronunțată.

Concluzie personală și notă

În ansamblu, Avatar: The Way of Water este o experiență cinematografică de excepție, care merită văzută și apreciată pentru ceea ce este: un spectacol vizual și o demonstrație de măiestrie tehnică. Scenariul, deși bun, nu se ridică întotdeauna la nivelul imaginilor, ceea ce mă face să acord filmului o notă personală de 8/10.

Este un film care își extinde universul, oferă teme de maturitate și emoție, dar rămâne, în esență, legat de aceleași idei care l-au făcut pe primul Avatar un succes — ceea ce este și un lucru bun, și una dintre limitările sale majore.

Cine ar trebui să îl vadă

Dacă iubești experiențele vizuale incredibile, lumi vizuale bogate și cinefilia într-un sens clasic, Avatar: The Way of Water este un film pe care nu trebuie să-l ratezi. Dacă însă cauți o poveste cu răsturnări neașteptate sau profunzime narativă intensă, poate să pară un pic mai puțin satisfăcător — dar încă memorabil prin scopul său artistic.

Now You See Me: Now You Don’t (Now You See Me 3)

Nota mea: 7/10

Now You See Me: Now You Don’t reînvie universul iluzioniștilor-hoți într-un stil familiar, însă fără forța conceptuală și rafinamentul narativ care au făcut primele două filme să explodeze în imaginația publicului. Este un sequel competent, energic, vizual stimulant, dar nu suficient de ambițios pentru a ridica standardul tot mai ridicat al blockbusterelor de tip heist.

Puncte forte

Distribuție duală: nostalgie + prospețime.
Întoarcerea echipei originale, combinată cu introducerea unei generații noi de iluzioniști, funcționează ca un refresher bine calibrat. Dinamica nou-vechi creează un ritm alert și menține interesul spectatorilor chiar și în momentele în care povestea nu livrează la nivel maxim.
Spectacol vizual solid.
Trucurile, montajul și coregrafia scenelor de tip heist sunt încă suficient de imaginative încât să ofere momente memorabile. Chiar dacă surpriza nu mai este la fel de puternică, execuția rămâne spectaculoasă.
Regie cu puls comercial.
Ruben Fleischer păstrează tonul „popcorn movie” ce definește seria: ritm rapid, umor minimalist și vibe-ul de „heist magic” ușor de digerat. Filmul livrează entertainment, nu filozofie.

Puncte slabe

Poveste sub nivelul primelor două filme.
Narațiunea este mai degrabă o formulă de „reboot mascat în sequel”, ceea ce duce la o structură previzibilă și la lipsa unei tensiuni autentice. Primele două filme au avut twisturi inteligente și o construcție temeinică; aici, totul pare mai grăbit și mai superficial.
Prea multe personaje, prea puțină profunzime.
Introducerea noilor membri vine cu costuri: distribuția se aglomerează, iar unii protagoniști devin prea puțin dezvoltați pentru ca publicul să investească emoțional în ei. Mizele dramatice se simt artificiale.
Dialoguri forțate și logică flexibilă.
Unele replici par scrise doar pentru efect, nu pentru coerența poveștii. De asemenea, explicarea trucurilor după consumarea lor taie o parte din farmec și transformă magia în procedură tehnică detașată.
Predictibilitate în momentele-cheie.
O parte dintre twisturi sunt anticipate cu ușurință, ceea ce reduce impactul unui film care trăiește și moare prin surpriză.

Verdict

Now You See Me: Now You Don’t este un film bun, dar nu unul memorabil. Distractiv, plin de energie și spectaculos pe alocuri, însă fără aceeași inteligență narativă și aceeași eleganță iluzionistă care au ridicat primele două filme la statut de favorite ale genului. Este exact genul de film pe care îl vezi cu plăcere într-o perioadă în care standardele cinematografice scad, însă rămâi cu sentimentul clar că se putea mai mult.

7/10 rămâne o notă corectă: agreabil, dar departe de potențialul maxim al francizei.

PRO

1. Variety

Criticii de la Variety au remarcat energia proaspătă și balansul dintre distribuția originală și noile personaje, considerând filmul un spectacol revigorant într-o franciză deja consacrată.
„Now You See Me: Now You Don’t injects the franchise with fresh energy by blending legacy characters with new talent, delivering a lively and stylish spectacle.”

2. The Hollywood Reporter

The Hollywood Reporter subliniază calitatea impresionantă a execuției vizuale, sugerând că heisturile sunt atât de bine construite încât ridică nivelul întregului film.
„The film’s visual craftsmanship remains its strongest asset. The heists are executed with meticulous precision, elevating even the weaker narrative moments.”

3. Empire Magazine

Empire apreciază filmul ca pe un produs de divertisment solid, capabil să captiveze publicul chiar dacă nu depășește ingeniozitatea primelor două părți.
„It may not surpass the cleverness of the first two entries, but as a piece of pure escapist entertainment, the film succeeds with confidence and flair.”

CONTRA

1. Polygon

Polygon observă lipsa unei direcții clare, reproșând filmului că încearcă să joace pe două fronturi și eșuează în ambele.
„The movie suffers from a familiar ‘requel syndrome,’ trying to be both a sequel and a reboot, and ultimately failing to excel in either direction.”

2. Vulture

Vulture critică scenariul pentru că sacrifică logica internă în favoarea spectacolului, reducând magia la o succesiune de trucuri lipsite de coerență.
„The script relies heavily on spectacle while abandoning internal logic, turning magic into noise and diminishing the sense of mystery the franchise once commanded.”

3. IndieWire

IndieWire reproșează filmului subțirimea construcției personajelor și lipsa unor mize emoționale reale, insuficiente pentru amploarea trucurilor folosite.
„Despite its ambition, the film’s character work feels thin, and the emotional stakes never rise high enough to justify the elaborate tricks it deploys.”